Noi documente obținute de G4Media de la Secretariatul General al Guvernului reconstituie traseul administrativ prin care România a intrat în achizițiile suplimentare de vaccinuri anti-COVID și arată cum lipsa unei decizii politice în 2023 a împins statul în procesul pierdut cu Pfizer/BioNTech, cu o miză de aproape 600 de milioane de euro.

Achiziția vaccinurilor anti-COVID, una dintre cele mai costisitoare operațiuni publice din perioada pandemiei, intră într-o etapă nouă de clarificare documentară. Până acum, dezbaterea publică a fost dominată de acuzații politice, comunicate ale DNA, replici între foști miniștri și explicații parțiale despre contractele europene. Două seturi de documente publicate de G4Media, obținute de la Secretariatul General al Guvernului, adaugă însă o piesă esențială: cine propunea, cine semna, cine aproba și cine executa achizițiile.

Actele arată că, în arhitectura instituțională creată în pandemie, decizia finală privind acceptarea cotelor suplimentare de vaccinuri era plasată la nivelul prim-ministrului. Comitetul Național de Coordonare a Activităților privind Vaccinarea, condus de Valeriu Gheorghiță și avându-l ca vicepreședinte pe Andrei Baciu, transmitea notele de informare către premier, iar ministrul Sănătății semna ulterior formularele de comandă, în calitate de ordonator de credite, după aprobarea politică venită de la Palatul Victoria.

Un sistem european creat în urgență

Pentru a înțelege mecanismul românesc, trebuie pornit de la mecanismul european. În iunie 2020, Comisia Europeană a lansat strategia comună de achiziție a vaccinurilor, prin care a negociat acorduri de achiziție în avans cu producătorii, în numele statelor membre. Scopul declarat era să asigure acces simultan, echitabil și rapid la vaccinuri pentru toate țările UE, într-un moment în care niciun vaccin nu fusese încă autorizat.

Acordurile de achiziție în avans presupuneau că Bruxelles-ul securiza dreptul statelor membre de a cumpăra un anumit număr de doze, într-un anumit interval și la un anumit preț, finanțând o parte din costurile inițiale de dezvoltare și producție prin Instrumentul pentru sprijin de urgență. Curtea Europeană de Conturi a descris ulterior sistemul ca pe un mecanism de împărțire a riscului: UE și statele membre au acceptat incertitudinea privind eficacitatea, autorizarea, producția și livrările pentru a obține rapid acces la vaccinuri.

Până în noiembrie 2021, Comisia semnase contracte în valoare de aproximativ 71 de miliarde de euro, pentru până la 4,6 miliarde de doze. Contractul Pfizer/BioNTech semnat în mai 2021, pentru 900 de milioane de doze ferme și o opțiune pentru alte 900 de milioane, a devenit piesa dominantă a portofoliului european pentru anii 2022-2023.

Cota României și regula celor cinci zile

În cadrul acestui sistem, dozele erau împărțite între state după o cheie pro-rata, în funcție de populație. Potrivit documentelor citate de G4Media, României îi revenea o cotă de 4,26%. Mecanismul era rigid: după transmiterea unei oferte, statele aveau cinci zile pentru a accepta sau refuza. Lipsa unui refuz explicit echivala cu acceptarea, iar acceptarea presupunea preluarea întregii cantități alocate, nu doar a unei părți.

În România, reprezentantul în Comitetul European pentru Vaccinuri era Cătălin Țucureanu, cercetător la Institutul Cantacuzino și consilier onorific al secretarului de stat Andrei Baciu. El transmitea către CNCAV informațiile din mecanismul european: doze disponibile, prețuri, calendare, eventuale suplimentări și constrângeri logistice. Pe baza acestor informări, Valeriu Gheorghiță și Andrei Baciu întocmeau note către premier.

Un prim exemplu apare în documentul din 23 decembrie 2020, prin care CNCAV cerea un acord formal urgent privind achiziția suplimentară de vaccinuri Pfizer/BioNTech. Documentul menționa că România urma să primească aproximativ 8,5 milioane de doze, suficiente pentru vaccinarea a circa 4,3 milioane de persoane, și că opțiunea pentru dozele suplimentare trebuia transmisă rapid către Comisie.

În aceeași filieră, documentele arată că 16 state își asumaseră deja dozele suplimentare, iar solicitările totale ajunseseră la aproape 90 de milioane de doze. Statele care nu răspundeau până la termen riscau să nu mai poată accesa cota pro-rata, întrucât dozele puteau fi redistribuite către alte țări. Pentru România, activarea opțiunii analizate atunci însemna aproximativ 4,3 milioane de doze suplimentare Pfizer/BioNTech, cu un cost estimat de circa 66,5 milioane de euro.

Circuitul deciziei: Țucureanu – CNCAV – premier – Ministerul Sănătății

Schema care rezultă din documente este clară: reprezentantul României în comitetul european transmitea informațiile către CNCAV; conducerea CNCAV trimitea nota către premier; premierul aproba sau respingea; Ministerul Sănătății semna formularele de comandă după această aprobare.

G4Media notează că premierul Florin Cîțu aproba în aceeași zi, prin rezoluții precum „Da” sau „De acord”, fără să aștepte expirarea termenului de cinci zile. Un document din 11 ianuarie 2021, de exemplu, poartă o astfel de rezoluție de aprobare, iar nota CNCAV se referă la achiziția suplimentară Pfizer/BioNTech, incluzând 8.519.810 doze inițiale și 4.260.270 doze opționale, adică un total de 12.780.080 doze, suficiente pentru aproximativ 6,39 milioane de persoane.

Această arhitectură nu elimină răspunderea administrativă a Ministerului Sănătății, dar schimbă accentul politic al deciziei. Ministerul nu apare în documentele publicate ca inițiator autonom al deciziei de oportunitate, ci ca instituție care semnează formularele de comandă după aprobarea premierului. În limbaj administrativ, ministrul Sănătății era ordonatorul de credite, dar acceptarea politică a cotei suplimentare era cerută și obținută de la prim-ministru.

Moderna: preț mai mare, avertismente și justificarea „dozelor de rezervă”

Documentele arată că aceeași logică a funcționat și pentru Moderna. În februarie 2021, CNCAV a transmis premierului o notă privind o ofertă suplimentară de 150 de milioane de doze Moderna la nivel european, la un preț de 28,5 dolari pe doză. Pentru România, cota pro-rata ar fi însemnat 6.390.404 doze suplimentare, suficiente pentru vaccinarea a aproximativ 3,19 milioane de persoane, cu un angajament financiar estimat la 151,5 milioane de euro.

Nota semnată de Valeriu Gheorghiță și Andrei Baciu conținea și o justificare strategică: deși numărul de doze disponibile din contractele Pfizer/BioNTech și Moderna era deja suficient pentru vaccinarea a peste 11 milioane de cetățeni cu vaccinuri ARNm, dozele suplimentare puteau fi considerate utile pentru eventuale campanii de revaccinare, pentru categorii la risc, pentru tulpini noi sau pentru extinderea vaccinării la grupe noi de vârstă.

Această justificare trebuie citită în contextul începutului de 2021. Atunci, presiunea publică era pentru acces rapid la vaccinuri, livrările europene întârziau, iar statele concurau pentru doze. În același timp, din perspectivă bugetară și administrativă, documentele arată că statul român intra în angajamente masive pe baza unor scenarii de nevoie viitoare, nu pe baza unei certitudini privind cererea reală din 2022-2023.

Dosarul DNA și întrebarea-cheie: cine a decis „în plus”?

În noiembrie-decembrie 2023, DNA a deschis dosarul achizițiilor de vaccinuri, vizându-i pe fostul premier Florin Cîțu și pe foștii miniștri ai Sănătății Vlad Voiculescu și Ioana Mihăilă. Procurorii au susținut, în comunicatele oficiale, că achizițiile suplimentare ar fi fost făcute în lipsa unor documente sau analize care să ateste necesitatea și în condițiile în care România ar fi avut deja contractate suficiente doze pentru populația eligibilă. DNA a precizat însă expres că urmărirea penală nu poate înfrânge prezumția de nevinovăție.

Comunicatul DNA referitor la Vlad Voiculescu menționa 14.445.798 de doze Pfizer și Moderna și încă 4.260.269 doze Pfizer legate de un memorandum aprobat la 19 aprilie 2021 de Florin Cîțu. Procurorii susțineau că, înainte de aceste achiziții, România avea deja contractate 37.588.366 de doze, iar populația eligibilă comunicată Comisiei Europene era de 10,7 milioane de persoane.

Documentele publicate acum complică tabloul. Ele nu infirmă automat acuzațiile DNA, dar arată că decizia de achiziție era precedată de note înaintate premierului și de aprobări date la nivelul Guvernului. Dacă aceste acte vor fi relevante în dosar, întrebarea juridică nu mai poate fi formulată simplist ca „ministrul a comandat”, ci trebuie analizată pe lanțul complet: cine a propus, cine a prezentat oportunitatea, cine a aprobat politic și cine a semnat actul de implementare.

2023: când problema nu mai era cumpărarea, ci ieșirea din contract

Al doilea set de documente privește perioada 2023, când România nu mai discuta despre acces la vaccinuri, ci despre cum să reducă pierderile generate de contractele deja semnate. În februarie-mai 2023, ministrul Sănătății Alexandru Rafila a informat Guvernul despre negocierile dintre Comisia Europeană și Pfizer/BioNTech pentru modificarea contractului aferent anilor 2022-2023.

Potrivit documentului transmis în mai 2023, România contractase inițial 94.318.232 de doze de vaccin COVID-19 de la Pfizer/BioNTech, Moderna, Janssen și AstraZeneca, iar după amendamente, vânzări și donații, cantitatea finală contractată era de 80.647.301 doze. În cazul Pfizer/BioNTech, contractele însumau 64.195.367 doze contractate inițial, din care 50.525.193 rămâneau după vânzări către alte state.

Documentul consemna și bilanțul concret: 21.584.580 doze Pfizer/BioNTech livrate, 12.986.930 administrate, 4.037.059 expirate sau pierdute, un stoc de 1.799.804 doze și aproape 29 de milioane de doze nelivrate pentru 2022 și 2023.

Amendamentul 5: varianta scumpă și varianta mai scumpă

În urma negocierilor europene cu Pfizer/BioNTech, statele membre au primit posibilitatea de a adera la noi prevederi contractuale. Esența modificării era reducerea cantităților livrate și eșalonarea lor pe patru ani, dar cu plata unei taxe de flexibilitate pentru dozele care nu mai erau dorite. Potrivit documentelor Ministerului Sănătății, taxa era de 9,75 euro pe doză, iar prețul dozei rămânea 19,5 euro pe parcursul celor patru ani.

Pentru România, varianta aderării presupunea asumarea a aproximativ 3 milioane de doze pentru următorii patru ani, adică 750.000 de doze pe an, și plata taxei de flexibilitate pentru aproximativ 16.549.810 doze pe care statul dorea să le anuleze. Costul total al Variantei I era estimat la 1.081.714.000 lei, din care aproximativ 287,82 milioane lei urmau să fie achitate în următorii patru ani.

Varianta a doua, neaderarea la noile prevederi, presupunea menținerea contractului inițial: producătorul putea livra întreaga cantitate prevăzută pentru 2023 sau putea acționa statul în instanță pentru încălcarea contractului. Costul estimat al Variantei II era de 1.875.609.000 lei, la care se adăugau penalități și cheltuieli de judecată imposibil de cuantificat atunci.

Cu alte cuvinte, în mai 2023, România nu mai avea o opțiune ieftină. Avea doar două opțiuni costisitoare: să plătească peste 1 miliard de lei pentru a reduce obligațiile viitoare sau să riște aproape 1,9 miliarde lei plus penalități și proces.

Rezoluția Ciucă: „rog analiză”, dar fără decizie

Documentul Ministerului Sănătății a ajuns la Cabinetul premierului Nicolae Ciucă la 10 mai 2023. Pe prima pagină apare o rezoluție prin care premierul cere analiză și aviz juridic la SGG. Nu apare însă o aprobare a Variantei I sau a Variantei II.

Această lipsă de decizie este punctul central al noilor documente. Termenul-limită pentru acceptarea Amendamentului 5 era 24 mai 2023. Dacă România nu răspundea, rămânea sub prevederile contractului inițial. G4Media scrie că premierul Ciucă nu a luat o decizie, iar răspunsul Ministerului Finanțelor a venit abia în septembrie 2023, la patru luni după expirarea termenului.

Răspunsul Ministerului Finanțelor, semnat de Marcel Boloș, a venit în 22 septembrie 2023. Ministerul a precizat că alegerea uneia dintre cele două variante ținea exclusiv de atribuțiile Ministerului Sănătății, dar a opinat totuși că Varianta I avea un impact mai mic asupra deficitului bugetar general consolidat pentru perioada 2023-2026.

Problema este că opinia a venit prea târziu. Termenul trecuse, România nu aderase la amendament, iar contractul inițial a rămas aplicabil.

Procesul de la Bruxelles și factura de 600 de milioane de euro

În 2023, Pfizer a dat în judecată România și Polonia la Bruxelles pentru neexecutarea contractelor europene. În aprilie 2026, un tribunal din Bruxelles a condamnat România, în primă instanță, să plătească aproximativ 600 de milioane de euro pentru dozele comandate și nepreluate. Polonia a fost obligată la circa 1,3 miliarde de euro.

Instanța belgiană a respins argumentele potrivit cărora Pfizer ar fi abuzat de dreptul său prin executarea obligațiilor contractuale. Potrivit relatărilor HotNews/AFP, contractele fuseseră negociate și încheiate de Comisia Europeană în numele statelor membre, iar litigiile legate de aceste contracte au ajuns în jurisdicția belgiană.

Decizia nu poate fi separată de momentul mai 2023. Documentele arată că România fusese avertizată asupra consecințelor neaderării la Amendamentul 5: cost estimat mai mare, risc de litigiu, penalități și cheltuieli de judecată. Lipsa unui răspuns în termen a împins statul în varianta contractuală cea mai vulnerabilă.

Răspunderea politică se împarte în două episoade

Din documentele disponibile se conturează două episoade diferite, cu răspunderi diferite.

Primul episod este 2020-2021: intrarea României în achiziții suplimentare, într-un context de incertitudine sanitară, competiție europeană pentru doze și presiune publică pentru vaccinare. Aici, documentele indică un circuit în care CNCAV propunea, premierul aproba, iar Ministerul Sănătății semna formularele de comandă. Centrul de greutate al deciziei apare la Palatul Victoria, nu exclusiv la Ministerul Sănătății.

Al doilea episod este 2023: încercarea de a reduce pierderile după ce pandemia intrase într-o altă fază, cererea scăzuse, iar milioane de doze deveniseră inutile. Aici, documentele arată că Ministerul Sănătății a transmis premierului două variante, cu costuri estimate clar, iar premierul Ciucă a cerut analiză juridică fără să opteze în termen. Ministerul Finanțelor a răspuns abia după expirarea termenului-limită.

Această distincție este esențială. Dosarul politic al vaccinurilor nu se reduce la întrebarea „cine a cumpărat prea mult?”, ci include și întrebarea „cine nu a decis la timp când pierderea putea fi limitată?”.

Ce rămâne neclar

Documentele publicate clarifică traseul administrativ, dar nu închid toate întrebările.

Nu știm încă dacă, înaintea aprobărilor date de premier în 2020-2021, au existat analize epidemiologice, bugetare și logistice complete care să fundamenteze oportunitatea fiecărei tranșe suplimentare. Nu știm nici dacă toate avertismentele privind stocurile, expirările și donațiile au ajuns la decidenții politici înaintea fiecărei aprobări. DNA susține că asemenea analize ar fi lipsit în anumite momente, dar această susținere trebuie verificată în procedura penală, cu respectarea prezumției de nevinovăție.

Nu este clar nici cine, concret, trebuia să urmărească termenul-limită din 24 mai 2023 și să obțină decizia politică finală: premierul, SGG, Ministerul Sănătății, Ministerul Finanțelor sau un mecanism interministerial. Documentele arată un blocaj instituțional, nu o decizie explicită de asumare.

Concluzie: pandemia a justificat viteza, nu lipsa trasabilității

Achizițiile de vaccinuri din 2020-2021 au fost făcute într-un context excepțional. Statele cumpărau produse încă neautorizate sau abia autorizate, fără certitudinea evoluției pandemiei, a variantelor virale, a duratei imunității sau a disponibilității producției. Curtea Europeană de Conturi a arătat că întregul sistem european a fost construit ca un mecanism accelerat, fără precedent, pentru a comprima un proces care în mod normal dura 10-15 ani într-un interval de 12-24 de luni.

Dar urgența nu poate înlocui trasabilitatea deciziei. Iar documentele publicate acum arată tocmai traseul pe care statul român trebuie să-l explice: de la informările tehnice ale reprezentantului în comitetul european, la notele CNCAV, la aprobările premierului, la semnăturile Ministerului Sănătății și, ulterior, la indecizia din 2023 care a lăsat România în contractul inițial și a dus la procesul pierdut cu Pfizer.

În final, filiera vaccinurilor nu este doar o poveste despre doze cumpărate și nefolosite. Este o radiografie a modului în care statul român ia decizii în criză, le pasează între instituții după criză și ajunge să plătească, ani mai târziu, factura unei combinații toxice: grabă, opacitate, lipsă de analiză publică și absența unei decizii asumate la timp.