Schimbarea de regim: America a mai încercat. Rareori a mers bine.

Imediat după primele lovituri americano-israeliene asupra Iranului, Donald Trump le-a transmis iranienilor un mesaj video: „Acum este momentul să preluați controlul asupra destinului vostru. Acesta este momentul acțiunii. Nu lăsați să treacă." Cu această frază, Trump a devenit — potrivit analistului Robert Satloff de la Washington Institute — al patrulea președinte american din ultimul secol care a ridicat steagul „libertății" în Orientul Mijlociu, amestecând forța militară cu apeluri la schimbare de regim. Precedentele nu sunt încurajatoare. Înainte de Iran 2026, au existat Iranul din 1953, Afganistanul, Irakul, Libia, Siria. Lecțiile sunt consistente. Concluzia, greu de ignorat.

Tactică vs. strategie: distincția care contează

Când se evaluează succesul intervențiilor americane în istorie, este esențial să se facă distincția între succesul tactic și cel strategic. Succesul tactic înseamnă că guvernul vizat cade. Succesul strategic înseamnă mult mai mult: apare o ordine politică stabilă, violența scade, instituțiile funcționează, legitimitatea prinde rădăcini și rezultatul avansează securitatea fără a produce o instabilitate mai mare. Prin această prismă, bilanțul american este dezolant.

Iran, 1953: prima intervenție, primul revers

Totul a început în Iran în 1953, când CIA a ajutat la orchestrarea înlăturării primului-ministru Mohammad Mossadegh, după ce acesta naționalizase industria petrolieră a țării. Shahul Mohammad Reza Pahlavi a consolidat puterea, iar speranțele iranienilor de a deveni o democrație funcțională au fost spulberate. Tactic, planul american a funcționat. Strategic, arcul mai lung spune o altă poveste: decenii de conducere autocratică a șahului au alimentat opoziția care a culminat cu Revoluția Islamică din 1979. Regimul care l-a înlocuit a devenit unul dintre cei mai înverșunați adversari ai Americii. America a plătit decenii mai târziu pentru o victorie de câteva luni.

Afganistan, 2001: cel mai lung război din istoria SUA

În Afganistan, o coaliție condusă de Washington a răsturnat talibanul în 2001. În următoarele două decenii, SUA au cheltuit 2,3 trilioane de dolari și au pierdut 2.324 de militari uciși — pentru ca gruparea islamistă să revină la putere oricum. Ironia istoriei: CIA activase în anii '80 tocmai acei mujahidini pentru a lupta împotriva sovieticilor în Afganistan, în cea mai mare operațiune covertă din istoria Agenției. Printre luptătorii finanțați atunci se afla un tânăr pe nume Osama bin Laden. America a creat condițiile pentru propriul dezastru de la 11 septembrie, iar două decenii de război nu au remediat situația.

Irak, 2003: lecția cea mai costisitoare

În 2003, SUA au invadat Irakul și l-au înlăturat pe Saddam Hussein. Rațiunea oficială a vizat armele de distrugere în masă și legăturile cu terorismul. Hussein a căzut rapid, dar acele arme nu au fost niciodată găsite. Ceea ce a urmat a fost insurgență, violențe sectare, ascensiunea ISIS și ani de instabilitate. Sute de mii de irakieni au fost uciși, mii de militari americani și-au pierdut viața, iar trilioane de dolari au fost cheltuiți.

Eroarea fatală a fost dezarmarea armatei irakiene. Administrația Bush a creat un vid de autoritate dizolvând armata irakiană și interzicând foștilor funcționari baathiști să lucreze în noul guvern. Rezultatul: ridicarea insurgenței irakiene, care s-a transformat ulterior în Statul Islamic. Irakul are astăzi un guvern ales, dar rămâne fragil — și puternic influențat de Iran, dușmanul pe care războiul trebuia să-l înfrâneze.

Libia, 2011: crima perfectă fără planul zilei de după

Intervenția în Libia din 2011 s-a dovedit un caz manual de lecție neînvățată: nu lua măsuri care ar putea doborî un regim fără un plan pentru ce urmează. Dacă administrația Bush a fost vinovată că a făcut prea mult în Irak, administrația Obama a fost vinovată că a făcut prea puțin în Libia după înlăturarea lui Gaddafi.

NATO a lansat lovituri aeriene, iar Gaddafi a fost capturat și ucis. Dar trei ani mai târziu, Libia a alunecat într-un război civil cu trei fronturi și astăzi rămâne un stat eșuat. Obama însuși a recunoscut că cea mai mare greșeală a mandatelor sale a fost eșecul de a planifica ziua de după intervenție. Violența s-a răspândit în toată Africa de Nord și Sahel, generând valuri de refugiați și insurgențe islamiste până în Mali, Niger și Burkina Faso.

Siria, 2012–2017: intervenția jumătate

Din 2012, sub umbrela Operațiunii Timber Sycamore, operativi CIA și trupe americane de operațiuni speciale au antrenat și înarmat aproape 10.000 de luptători rebeli sirieni împotriva lui Bashar al-Assad, cu un cost de 1 miliard de dolari pe an, până când programul a fost desființat în 2017 de prima administrație Trump. Rezultatul a fost ambiguu: Assad a supraviețuit cu sprijin rusesc și iranian, iar intervenția americană în Siria a dus în final ca un fost lider Al-Qaeda să devină președintele țării — după căderea lui Assad în 2024.

Venezuela, 2026: „ajustare de regim", nu schimbare

Cel mai recent precedent, chiar înainte de Iran, a fost Venezuela. Trump a vorbit la un moment dat ca și cum schimbarea de regim ar fi scopul: „Vom conduce, practic, până când va avea loc o tranziție adecvată", a spus el în ziua în care Maduro a fost capturat. Dar SUA nu au nici mijloacele, nici apetitul să conducă Venezuela. Nu a fost schimbare de regim, ci ajustare de regim — regimul a rămas, lipsește doar o persoană.

Paradoxul Trump

Trump însuși a fost ani de zile cel mai vocal critic al acestei doctrine: „Trebuie să abandonăm politica eșuată a construirii de națiuni și a schimbării de regim", spunea el în 2016. Iar în 2025, la Riad, derida intervenționiștii: „Aceștia interveneau în societăți complexe pe care nici măcar nu le înțelegeau."

Ceea ce este din ce în ce mai evident este că un război a fost lansat, aproape la întâmplare, fără un obiectiv real și realizabil. Trump a admis într-o convorbire cu un jurnalist ABC că nu știe ce urmează pentru Iran. Nu a existat niciun plan pentru ziua de după, nicio indicație despre cine ar trebui să preia puterea.

Pattern-ul care se repetă

Tentativele de a instaura guverne favorabile SUA încep adesea cu intenții clare — speranța de democrație în Irak sau sprijinirea unui lider anticomunist în Congo la apogeul Războiului Rece. Dar adesea acele intenții se împotmolesc într-o mlaștină politică în care visele democratice se transformă în război civil, dictatorii odată complianți devin pericole și soldații americani se întorc acasă în sicrie.

Guatemala oferă un exemplu ilustrativ: intervenția americană din anii 1950 a dus la un război civil care nu s-a încheiat timp de 40 de ani și a lăsat peste 200.000 de morți.

Ce ar putea fi diferit de data aceasta

Apărătorii operațiunii subliniază că Iran în 2026 nu este Irakul în 2003. Guvernul islamic este profund nepopular după decenii de represiune, economia este distrusă, iar principalii aliați regionali — Hamas, Hezbollah, regimul Assad — au fost slăbiți sau eliminați. Secretarul american al apărării Pete Hegseth a insistat că aceasta nu este o campanie de tip irakian: „Nu acesta este Irakul, nu acesta este un război fără sfârșit." El a descris operațiunea ca vizând distrugerea capacităților militare iraniene și a ambițiilor nucleare, nu ocuparea sau construcția națională.

Concluzia istoriei

Cercetătoarea Lindsey O'Rourke de la Boston College, autoarea cărții „Covert Regime Change", a constatat că statele sunt mai predispuse să experimenteze un război civil sau masacre de masă după o tentativă de răsturnare. Sunt, de asemenea, mai puțin predispuse să devină democratice. Și, contrar intuiției, schimbarea de regim face mai dificilă promovarea democrației de către SUA în alte contexte, pentru că naște suspiciune față de Washington.

Singurul consens dintre analiști rămâne același de decenii: întrebarea nu este dacă un regim poate fi răsturnat. Asta, America a demonstrat că poate face. Întrebarea este ce vine după — și la ea, până acum, nici "the greatest country in the world" nu a putut sa ne ofere un răspuns.