Pariul pe Rheinmetall: Între oportunitate strategică și întrebări privind autonomia industrială a României

Opinie de Dan Diaconu: În contextul vizitei secretarului general NATO, Mark Rutte, la București (5-6 noiembrie 2025) și a Forumului NATO pentru Industria de Apărare, România a semnat un contract major cu gigantul german Rheinmetall pentru construirea unei fabrici de pulberi pentru muniție la Victoria, Brașov. Investiția de peste 535 de milioane de euro ridică însă întrebări esențiale despre autonomie industrială, dependență tehnologică și termenii în care România își vinde expertizal istorică în industria de apărare.

O tradiție veche de secole

Praful de pușcă este produs în România încă din Evul Mediu, țara noastră având o tradiție largă în acest domeniu. Producem praf de pușcă înaintea multor țări europene, începând undeva din secolul al XIV-lea. În vremea în care nemții și-au inventat o legendă cu descoperirea prafului de pușcă de către un călugăr, aici "prăfăriile" lucrau din plin.

După Unirea Principatelor, printr-un decret din 1861 dat de Alexandru Ioan Cuza, ia naștere baza industrială de producere a prafului de pușcă prin înființarea Fabricii de Pulbere de la Dudești. Astfel, organizării anterioare bazată pe mici "prăfării" îi ia locul un complex industrial major care a statutat trecerea Regatului într-o nouă epocă.

Pentru a înțelege cât de profundă este tradiția fabricării prafului de pușcă pe teritoriul României, iată un element de fapt divers: rețeta originală a cârnaților de Burdujeni, de acum mai bine de 120 de ani, conține o cantitate infimă de silitră (azotat de potasiu, un ingredient cheie în praful de pușcă). Adăugarea sa s-a făcut pentru conservare și culoare – un testament al omniprezent fabricării pulberilor în cultura industrială românească.

În vremea lui Nicolae Ceaușescu, industria de apărare duduia, constituindu-se într-un furnizor major pe piața mondială de armament. România exporta armament în zeci de țări, avea know-how propriu și capacități de producție impresionante.

Însă, după Revoluție, întreg complexul industrial a intrat în paragină. Motivul? Prostul management și interesele ocupantului extern care au preferat o Românie dependentă în loc de una producătoare.

Un proces industrial simplu – prea simplu pentru a justifica dependența

Fabricarea prafului de pușcă nu este ceva complicat. Probabil realizați asta. Dar să înțelegem, pe scurt, cam care sunt etapele.

În principal, compoziția este un amestec de trei ingrediente: salpetrul (azotatul de potasiu), cărbunele din lemn moale (salcie, tei) și sulful. Performanța prafului de pușcă este dată de gradul de purificare al salpetrului și al sulfului, precum și de prepararea cărbunelui.

După purificare, cele trei componente se amestecă în proporții precise, în funcție de rețetă, în două etape: prima dată mecanic, cu ajutorul unor tamburi rotativi, după care întreg amestecul este umezit (pentru a se reduce riscul de aprindere) și măcinat sub presiune pentru a forța moleculele amestecului să se întrepătrundă. Așa se naște praful de pușcă. Un procedeu rămas neschimbat de secole.

Puteți lesne înțelege că avem de-a face cu un proces simplu, pentru care există suficient know-how local. Compania Pirochim Victoria, care va deține 49% din noua fabrică, are deja expertiza necesară. România dispune de baza materială suficientă pentru un astfel de proces industrial.

"Investitorul strategic" și întrebările ridicate

Și totuși, ce să vezi? În loc ca industria autohtonă să reia producția, întrucât are baza materială suficientă pentru un astfel de proces industrial, vine "investitorul strategic" Rheinmetall care ne anunță că va construi aici "cea mai modernă fabrică de pulberi din lume".

Măi să fie, tocmai ce ne-am trezit cu nemții investitori strategici în domeniul ăsta pe care-l stăpânim de secole!

Nu trebuie să negăm cunoștințele extinse ale Germaniei în domeniu – Rheinmetall este, la urma urmei, cel mai mare producător european de armament. Dar pulberile deja nu mai înseamnă mare lucru din punct de vedere al inovației. Tehnologia este matură, procesul este cunoscut, expertiza există local.

Termenii contractului: cine investește ce?

Contractul semnat pe 3 noiembrie 2025 de premierul Ilie Bolojan cu CEO-ul Rheinmetall, Armin Papperger, în prezența secretarului general NATO Mark Rutte, stabilește următoarele:

Structura acționariatului:

• Rheinmetall: 51% (control majoritar)

• Pirochim Victoria (stat român): 49%

Investiția totală: circa 535 de milioane de euro

• Rheinmetall: peste 400 de milioane de euro

• România: 120 de milioane de euro (bani publici)

• Finanțare europeană ASAP: 47 de milioane de euro

• Program SAFE (Susținerea Capacităților de Producție de Apărare prin Achizițiții Europene Comune)

Rezultate așteptate:

• 700 de locuri de muncă directe

• Capacitate de producție: 60.000 încărcături complete și 300.000 încărcături modulare anual

• 200 de tone de pulberi pentru calibru 120mm și calibre medii

• Construcție: 2026-2029 (3 ani)

Guvernul se laudă că a renegociat contractul față de forma inițială din timpul ministrului anterior, economisind peste 93 de milioane de euro și obținând:

• Drept de veto asupra deciziilor majore

• Implicarea obligatorie a furnizorilor români

• Costuri de licență "corecte"

• Participație "clar cuantificată" pentru statul român

Întrebările care trebuie puse

Dar iată întrebările esențiale care rămân fără răspuns:

1. De ce controlul majoritar merge la Rheinmetall?

Dacă România aduce terenul (expropriat cu bani publici), forța de muncă calificată, expertiza istorică prin Pirochim Victoria și 120 de milioane de euro din fonduri publice, de ce primește doar 49% din acțiuni?

Rheinmetall aduce capital și tehnologie – dar tehnologia de fabricare a pulberilor nu este rocket science. Este o tehnologie matură pe care România o stăpânea deja. Ce anume justifică cedarea controlului majoritar?

2. Ce înseamnă concret "know-how-ul" adus de Rheinmetall?

Ministrul Economiei, Radu Miruță, vorbește despre "cea mai modernă fabrică de pulberi din lume". Dar modernizarea se referă la automatizare și eficiență, nu la o revoluție tehnologică fundamentală. România avea deja capacitatea de a produce pulberi de calitate.

Este foarte posibil ca structura reală a acordului să fie: Rheinmetall vine cu "know-how-ul și managementul", în timp ce proștii de români vin cu restul – adică bani publici, teren expropriat, personal calificat și acces la piața regională. Tare, nu-i așa?

3. Ce înseamnă "dreptul de veto" când ai doar 49%?

Guvernul se laudă cu obținerea unui "drept de veto asupra deciziilor majore". Dar în realitate, cu 51% control, Rheinmetall decide strategia comercială, prețurile, piețele de export, alocarea producției. România poate bloca decizii excepționale, dar nu controlează direcția de zi cu zi a companiei.

Este aceasta o "economie de 93 de milioane de euro" sau doar o reformulare cosmetică a unui acord dezavantajos?

4. Cine decide prioritățile de producție?

În caz de criză sau conflict, cine decide unde merge producția? Dacă Germania are nevoie urgentă de muniție, va livra fabrica din România către armata română sau către Bundeswehr? Cu 51% control, Rheinmetall decide.

Aceasta nu este o chestiune academică. În contextul războiului din Ucraina și al tensiunilor din Marea Neagră, autonomia în producția de muniție este o chestiune de securitate națională, nu doar de profit economic.

5. De ce nu s-a reluat producția în regim național?

Cea mai importantă întrebare: De ce nu s-a investit 120 de milioane de euro (sau chiar 535 de milioane) în modernizarea și repornirea capacităților naționale, păstrând 100% control românesc?

Pirochim Victoria există. Expertiza există. Piața există (România cheltuiește 3,5% din PIB pe apărare până în 2030, iar regiunea are nevoie imensă de muniție). De ce era nevoie de un "partener strategic" pentru o tehnologie pe care o stăpânim de secole?

Contextul geopolitic: NATO, Germania și interesele strategice

Vizita secretarului general NATO, Mark Rutte, la București (5-6 noiembrie 2025) și participarea sa la ceremonia de semnare a contractului Rheinmetall nu este o coincidență.

Forumul NATO pentru Industria de Apărare, găzduit de România, a avut tema "Reînarmarea NATO – Inovare, Accelerare, Susținere". Peste 800 de participanți din 26 de state NATO și partenere, plus 300 de companii din industria de apărare, au discutat despre cum să crească producția de armament în Europa.

În acest context, România devine o platformă de producție pentru industria germană de apărare, în cadrul unei strategii mai largi NATO de relocalizare a producției de armament în estul Europei – aproape de zona de conflict, dar suficient de departe pentru siguranță.

Este aceasta în interesul României? Categoric da, dacă termenii sunt corecți și dacă România păstrează autonomie strategică. Dar este la fel de categoric discutabil dacă cedăm control majoritar și dependem de deciziile unui concern german pentru o industrie pe care o stăpâneam de secole.

Mark Rutte a declarat în conferința de presă cu președintele Nicușor Dan: "România investește în NATO și NATO investește în România." Frumos spus. Dar în realitate, Rheinmetall investește în România, iar România cedează control strategic.

Comparație cu alte țări: Polonia și Cehia fac altfel

Pentru perspectivă, merită să privim cum gestionează alte țări din regiune aceeași provocare:

Polonia a investit masiv în modernizarea propriei industrii de apărare, păstrând control național asupra producătorilor strategici. Colaborează cu firme occidentale, dar în parteneriate unde păstrează majoritățile sau cel puțin paritate 50-50.

Cehia are o industrie de apărare puternică, cu producători naționali care exportă în toată lumea. Când colaborează cu firme străine, o face în termeni care protejează autonomia strategică.

România, în schimb, pare să aleagă drumul cedării controlului în schimbul "investiției strategice" – un model care ne-a costat scump în energie, telecomunicații și alte sectoare strategice după 1990.

O nouă țeapă sau o oportunitate reală?

Sunt două narațiuni posibile despre acest parteneriat:

Narațiunea oficială: România modernizează industria de apărare, creează 700 de locuri de muncă, devine "jucător regional relevant", atrage investiții de 535 de milioane de euro, se integrează în lanțurile de producție NATO și europene.

Narațiunea critică: România cedează controlul strategic asupra unei industrii pe care o stăpânea de secole, privatizând-o în cel mai păgubos mod posibil. Aduce bani publici, teren, forță de muncă și expertiza, primind în schimb 49% dintr-o companie controlată de străini. Devine platformă de producție ieftină pentru industria germană, fără autonomie reală în deciziile strategice.

Adevărul, probabil, se află undeva la mijloc. Dar întrebările ridicate merită răspunsuri clare și transparente, nu doar comunicare triumfalistă despre "cea mai modernă fabrică din lume".

Lecția istoriei: să nu repetăm greșelile

După 1990, România a privatizat industria de apărare în haos. Complexul militar-industrial impresionant construit în decenii a fost decimat prin incompetență, corupție și presiuni externe. Am ajuns să importăm echipament militar pe care îl produceam noi, să fim dependenți de furnizori externi pentru componente pe care le fabricam local.

Acum, când Europa se reînarmează și cererea de muniție explodează din cauza războiului din Ucraina, România are o șansă istorică să-și reconstruiască industria de apărare. Dar o face cedând controlul către străini sau investind în capacități naționale?

Praful de pușcă se produce în România de șase secole. Fabricile de muniție au dus pe front armata română în două războaie mondiale. Expertiza este aici, tradițiile sunt aici, nevoile sunt aici.

De ce ar trebui să cedăm controlul strategic către un concern german? Pentru "investiție strategică"? Pentru "know-how"? Pentru "integrare în lanțurile NATO"?

Sau pur și simplu pentru că, din nou, am ales calea cea mai ușoară – să vindem ceea ce avem, în loc să investim să reconstruim ceea ce am pierdut?

Concluzie: Întrebări care așteaptă răspunsuri

Nu contestez utilitatea parteneriatului cu Rheinmetall în principiu. Colaborarea cu industria germană de apărare poate aduce beneficii reale – tehnologie, management, acces la piețe, integrare în lanțurile de producție europene.

Ceea ce contest sunt termenii în care se face acest parteneriat și lipsa unei discuții publice serioase despre implicațiile strategice.

România cheltuiește 3,5% din PIB pe apărare până în 2030 – printre cele mai mari procente din NATO. Investim zeci de miliarde de euro în echipament militar. Dar la capitolul producție proprie, autonomie strategică și control asupra industriei de apărare, cedăm teren.

Fabrica de la Victoria va produce muniție. Foarte bine. Dar cine decide unde merge acea muniție în caz de criză? Cine controlează prețurile? Cine decide strategia de export? Cu 51% Rheinmetall, răspunsul este clar.

Este aceasta "integrare în NATO" sau este dependență strategică vândută ca parteneriat?

Praful de pușcă este produs în România de șase secole. Ar fi tragic ca, în secolul XXI, să fim nevoiți să cerem voie unui concern german pentru a ne folosi propria industrie.

Dan Diaconu este analist și comentator pe teme de economie și industrie. Articolul reprezintă opinia personală a autorului