Olanda, cu sprijin european, intenționează să deschidă primele centre de deportare a migranților în afara UE în șase luni

Olanda, cu sprijinul mai multor state ale Uniunii Europene, intenționează să înființeze primele centre de deportare a migranților în afara teritoriului european în următoarele șase luni, potrivit unei scrisori a guvernului olandez adresate parlamentului național, consultate de Politico.

Haga, alături de Grecia, Germania, Austria și Danemarca, urmărește totodată să înceapă procesarea cererilor de azil în afara UE — o extensie și mai radicală a logicii de externalizare a managementului migrației. Locațiile exacte ale viitoarelor centre nu au fost anunțate, iar negocierile cu țările candidate pentru găzduire sunt în curs.

Ce sunt aceste centre și cui se adresează

Centrele — denumite oficial „return hubs" sau huburi de returnare — vor găzdui persoane cărora li s-a respins cererea de azil în statele UE, dar care, din diverse motive, nu se pot întoarce în țara de origine și nu pot rămâne nici într-o țară de tranzit. Este tocmai categoria pentru care deportarea directă eșuează cel mai frecvent: migranți fără documente de identitate, originari din state cu care UE nu are acorduri de readmisie sau din zone de conflict unde returnarea este practic imposibilă.

Viceprim-ministrul olandez și ministrul azilului și migrației, Bart van den Brink, a formulat argumentul-cheie al inițiativei: „În întreaga Europă, oamenii cer soluții credibile și fezabile pentru a recâștiga controlul asupra migrației. Aceste soluții prind din ce în ce mai mult contur și s-au dovedit a fi viabile din punct de vedere juridic."

Această afirmație de viabilitate juridică nu este un detaliu minor — ea răspunde direct celei mai mari vulnerabilități a schemelor similare anterioare. Guvernul olandez susține că a obținut o analiză juridică favorabilă din partea Clingendael, un reputat think-tank olandez specializat în relații internaționale, care a concluzionat că nu există obstacole juridice insurmontabile în calea înființării atât a centrului de returnare, cât și a centrului extern de procesare a cererilor de azil.

Contextul european: o reformă majoră sub presiunea dreptei

Inițiativa olandeză se înscrie într-o reformă mai largă a politicii europene de migrație, avansată de Comisia Europeană sub presiunea constantă a guvernelor de dreapta din bloc. Parlamentul European a votat pe 26 martie 2026, cu 389 de voturi pentru și 206 împotrivă, un regulament care permite statelor membre să negocieze și să înființeze astfel de huburi de returnare în afara UE. Regulamentul urmează să înlocuiască Directiva privind returnările din 2008 și, dacă va fi adoptat definitiv, va fi direct aplicabil în toate statele membre.

Pe 15 mai, 46 de state membre ale Consiliului Europei — organizația europeană a drepturilor omului, distinctă de UE — au solicitat în comun ca regulile Convenției Europene a Drepturilor Omului să permită o politică de migrație mai eficientă. Solicitarea reflectă o tensiune structurală recunoscută chiar de statele semnatare ale Convenției: instrumentele juridice concepute pentru protecția drepturilor individuale sunt invocate frecvent pentru a bloca expulzările, generând o frustrare tot mai mare la nivelul guvernelor.

Precedentele internaționale și lecțiile neînvățate

Return hubs-urile nu sunt o invenție europeană. Statele Unite deportează deja solicitanți de azil respinși în țări terțe — Costa Rica, Rwanda, Uganda și altele — în baza unor acorduri bilaterale. Australia a operat tabere pentru migranți în Nauru și Papua Noua Guinee, un model dur contestat de organizațiile pentru drepturile omului, dar niciodată anulat juridic.

În Europa, precedentul relevant este acordul Italia-Albania, semnat în 2023 și operaționalizat în 2024: Roma a construit două centre de procesare și detenție în Albania, la Gjader și Shengjin, pentru migranți care solicită azil în Italia. Ursula von der Leyen l-a citat în repetate rânduri ca model demn de urmat la nivel european.

Realitatea practică a modelului italian a fost mult mai puțin liniară: Curtea de Justiție a UE a blocat transferurile în mai multe rânduri, pe motiv că lista italiană de „țări sigure de origine" nu respecta standardele europene. Centrele au funcționat sporadic și au rămas în cea mai mare parte goale. Guvernul Meloni a emis un decret în martie 2026 pentru a extinde lista țărilor considerate sigure și pentru a blinda procedurial scheme similare — o recunoaștere implicită că primul model a funcționat mai bine ca instrument politic decât ca mecanism operațional.

Schema britanică de deportare în Rwanda — concepută de guvernul conservator în 2022, contestată timp de doi ani și abandonată de guvernul Starmer în 2024 — nu a deportat niciun migrant și a costat statul britanic peste 700 de milioane de lire sterline. Curtea Supremă britanică a stabilit definitiv că Rwanda nu putea fi considerată o „țară sigură" conform dreptului internațional.

Rata de returnare: cifra care explică urgența

Datele Comisiei Europene arată că UE returnează efectiv doar aproximativ unul din cinci migranți ale căror cereri de azil au fost respinse — o rată de aproximativ 20%. Restul rămân pe teritoriul european în diferite forme de limbo juridic: fără statut legal, fără posibilitate de integrare, fără posibilitate de deportare. Această realitate — nu ideologia — este argumentul operațional central al susținătorilor return hubs-urilor: dacă nu poți deporta direct, poate poți deporta indirect, printr-un centru intermediar mai aproape de țara de origine.

Criticii — Comitetul Internațional de Salvare, Amnesty International, UNHCR — răspund că externalizarea nu rezolvă cauza ratei scăzute de returnare (absența acordurilor de readmisie, lipsa documentelor, instabilitatea țărilor de origine), ci o deplasează geografic, adăugând un strat suplimentar de costuri și riscuri pentru drepturile omului, fără garanția că statele gazdă vor respecta standardele internaționale.

Indiferent de deznodământul juridic, direcția politică este clară: Europa se mișcă, cu pași din ce în ce mai hotărâți, spre externalizarea unuia dintre cele mai sensibile dosare ale politicii sale interne.