Românii sunt convinși că plătesc prea multe taxe. Datele spun altceva — și de asta ar trebui să ne preocupăm

Un mit fiscal persistent, 30 de ani de retorică politică anti-stat și un cerc vicios care blochează orice dezbatere serioasă despre ce fel de țară vrem să fim.

Dacă deschizi televizorul pe orice canal de știri din România, vei auzi cu regularitate că românii sunt „cel mai taxat popor din Europa", că statul e „umflat", că tinerii „nu mai vor să muncească" pentru că taxele îi sufocă, și că orice creștere de impozite este un pas spre comunism sau corupție. Această narativă s-a transformat, în timp, dintr-o opinie politică într-un reflex colectiv — repetat atât de des, de atât de mulți, încât a ajuns să fie perceput drept fapt incontestabil.

Problema este că nu e adevărat. Sau cel puțin, nu în sensul în care e prezentat.

Ce spun datele: România, aproape ultima în UE la venituri fiscale

Conform Eurostat, în 2024, veniturile totale din taxe și contribuții sociale au reprezentat 28,8% din PIB în România — față de o medie UE de 40,4%. Singura țară din Uniunea Europeană cu o pondere mai mică a fost Irlanda, la 22,4%, urmată de Malta cu 29,3%. Față de Polonia, comparatorul cel mai des invocat în dezbaterea publică din România, diferența este de aproape nouă puncte procentuale — Polonia colectând 37,6% din PIB.

Cifrele devin și mai izbitoare dacă le privim pe categorii:

Impozitul pe profit: România aplică o cotă de 16%, față de 19% în Polonia și o medie europeană de 21%. Impozitul pe venit: cota unică de 10% plasează România, alături de Bulgaria, Ungaria și Estonia, în grupul celor patru state din UE care nu au sistem progresiv — în timp ce 23 din 27 de state membre aplică impozitare progresivă pe venituri. TVA: 21% în România, față de 23% în Polonia și o medie UE de 21,9%. Impozit pe dividende: 16% în România — crescut în 2025 de la 10% — față de 19,74% în Polonia și o medie europeană de 20,74%. Contribuții sociale (sănătate + pensii): 37,25% din venitul brut în România, față de 43% în Polonia și o medie UE de 30–40%. Impozite pe proprietate: 0,5% din PIB în România, față de 1,4% în Polonia și o medie UE de 1,9%. Impozite pe proprietate în France: 3,7% din PIB.

Concluzia comparativă este neechivocă: toate principalele taxe din România sunt fie sub media europeană, fie la limita inferioară a ei. Statul român este unul cu fiscalitate redusă — nu suprataxat.

Percepția vs. realitatea: un sondaj care spune tot

Un sondaj INSCOP din ianuarie 2026 relevă amploarea decalajului dintre percepție și realitate: 62,4% dintre români consideră că impozitele pe proprietate sunt mai mari în România decât în restul UE. Doar 14,5% cred că sunt mai mici — deși România are, obiectiv, printre cele mai mici impozite pe proprietate din Uniune.

Această disonanță nu e accidentală. Ea este, în mare parte, construită.

De ce avem impresia că suntem suprataxați

De 30 de ani, indiferent de culoarea politică, partidele din România au folosit retorica anti-taxe ca instrument de mobilizare electorală. Sloganuri precum „statul e prea mare", „sunt prea mulți bugetari" sau „taxele ne omoară" au intrat în reflexul mass-mediei și sunt validate permanent de economiști libertarieni invitați constant în platouri, ale căror perspective subiective și radicale sunt prezentate drept adevăr științific neutru. Un profesor universitar de la ASE a comentat recent la un post pe Instagram despre taxe: „Taxele sunt mai mari față de unii, mai mici față de alții. Orice taxă diferită de 0% e mare." Acest tip de argumentație — reductio ad 0% — este prezentat ca analiză economică.

La această dinamică se adaugă o confuzie reală și justificată: românii plătesc taxe și nu primesc servicii publice de calitate. Spitalele sunt insuficiente, școlile subfinanțate, infrastructura — notorie. Dar aceasta este tocmai consecința taxelor mici, nu a celor mari. Statul român nu are bani să ofere servicii decente tocmai pentru că colectează insuficient — 28,8% față de 40,4% cât e media UE.

România, un stat minimal care nu poate livra

Veniturile fiscale mici au o consecință directă și materială: statul nu are capacitatea structurală să ofere servicii publice de calitate. Cu 28,8% din PIB colectat, față de 40,4% cât este media UE, România funcționează practic ca un stat minimal— nu pentru că și-a propus asta printr-un proiect politic asumat, ci pentru că această situație s-a consolidat prin inerție, populism și lipsă de curaj.

Același Eurostat confirmă că România a colectat în 2024 doar echivalentul a 6% din PIB din taxele pe venit — cel mai mic nivel din întreaga Uniune Europene. Taxele pe capital lipsesc aproape complet. Impozitarea progresivă — norma în 23 din 27 de state membre — este practic inexistentă.

Paradoxul este că românii, inclusiv cei tineri, vor de fapt un stat mai activ. Conform unui studiu Friedrich Ebert Stiftung din 2024, realizat pe tineri cu vârste între 18 și 35 de ani: 55% vor ca veniturile să fie mai egale, 57% vor ca statul să aibă o participare mai mare în afaceri și industrie, iar 73% cred că este responsabilitatea guvernului să ajute oamenii. Oamenii vor mai mult de la stat, dar refuză conversația despre cum se finanțează acel stat. Aceasta este contradicția fundamentală.

Ce ar trebui, de fapt, schimbat

Niciun analist serios nu susține că orice taxă trebuie mărită oricum și oricând. Există câteva direcții de reformă fiscală recomandate de Comisia Europeană, FMI și Banca Mondială, pe care România le-a evitat sistematic și care ar putea genera venituri suplimentare fără să lovească în salariile mici sau în clasa de mijloc.

Impozitarea progresivă pe venituri — în locul cotei unice de 10% care avantajează disproporționat veniturile mari — este recomandarea principală. La ea se adaugă impozitarea echitabilă a marilor averi și a proprietăților de lux, taxarea mai consistentă a marilor lanțuri de supermarketuri și a platformelor digitale (Bolt, Uber etc.) care operează în România cu impozitare minimă, și o taxă pe lux. Creșterea TVA-ului sau a impozitelor pe salariile mici — cum a ales în parte să facă Guvernul Bolojan — nu este recomandată în același registru, deoarece lovește invers: afectează consumul celor cu venituri mici, nu averea celor bogați.

Cercul vicios

Cel mai dificil aspect al acestei situații este că se autoalimentează. Românii nu au încredere în stat pentru că serviciile publice sunt proaste. Serviciile sunt proaste pentru că statul nu are bani. Statul nu are bani pentru că taxele sunt mici. Taxele sunt mici pentru că orice discuție despre creșterea lor este imediat blocată de narativa „suntem deja cel mai taxat popor din Europa". Narativa asta e falsă, dar e repetată de toți — politicieni, televiziuni, economiști de serviciu, influenceri — cu atâta consecvență, încât a intrat în codul genetic al dezbaterii publice românești.

Ruperea acestui cerc vicios începe cu un fapt simplu, verificabil în orice bază de date Eurostat: România nu este un popor suprataxat. Este un popor cu taxe mici, servicii publice slabe și o dezbatere publică sufocată de un mit politic cu 30 de ani vechime. Până nu recunoaștem asta, nu putem discuta serios nici despre ce fel de stat vrem, nici despre cum îl finanțăm.