Drum lin, maestre Emeric: Legenda Stelei, condusă pe ultimul drum cu onoruri militare la Oradea

Într-o zi de sâmbătă marcată de o tristețe colectivă, mii de oameni au adus un ultim omagiu lui Emeric Ienei, legenda fotbalului românesc care a transformat Steaua București în campioana Europei în 1986. Sicriul antrenorului, drapat în culorile roșu-albastru ale clubului iubit, a fost coborât sâmbătă, 8 noiembrie 2025, în Cimitirul Municipal „Rulikowski” din Oradea, orașul natal unde Ienei a ales să se retragă. Ceremonia, organizată cu onoruri militare de Garnizoana Oradea – un gest simbolic pentru generalul de brigadă în retragere – a reunit foști elevi, oficiali ai federației, suporteri devotați și rude îndurerate, amintind nu doar de un antrenor, ci de un simbol al eleganței și al performanței în sportul-rege românesc.

Moartea lui Emeric Ienei, survenită miercuri, 5 noiembrie 2025, la vârsta de 88 de ani, în locuința sa din Oradea, a lăsat un gol imens în fotbalul românesc. Diagnosticat cu probleme cardiace avansate în ultimii ani, Ienei s-a stins liniștit, conform anunțului familiei, lăsând în urmă o moștenire care transcende generațiile: de la titluri naționale și europene cu Steaua, la momente de glorie cu naționala României. Funeraliile, desfășurate sub un cer plumburiu de toamnă târzie, au fost un amestec de reculegere, emoție și spectacol pirotehnic, reflectând pasiunea viscerală a suporterilor steliști.

Un rămas-bun marcat de simboluri: De la gazonul de pe Ghencea la fumigene roșii

Peste 1.000 de persoane au participat la slujba religioasă de la Biserica Militară a Garnizoanei Oradea, unde sicriul a fost întâmpinat cu fanfara militară și salve de tun. Printre participanți s-au numărat figuri emblematice ale fotbalului românesc: Răzvan Burleanu, președintele Federației Române de Fotbal (FRF), Anghel Iordănescu – fost coleg și succesor la cârma naționalei –, Marius Lăcătuș, Ladislau Boloni, Gabi Balint, Adrian Bumbescu, Miodrag Belodedici, Adrian Stângaciu și Tudorel Stoica. Nu a lipsit nici Alexandra Duckadam, văduva legendarului portar Helmut Duckadam, „Eroul de la Sevilla”, care a apărat patru penalti în finala Cupei Campionilor Europeni din 1986.

Un gest de o încărcătură simbolică aparte a venit din partea suporterilor Peluzei Sud a Stelei: o bucată de gazon culeasă de pe stadionul Ghencea – „casa” lui Ienei timp de decenii – a fost așezată în mormânt, alături de coroane de flori și steaguri roș-albastre. „O bucată din gazonul de pe Ghencea, locul care i-a fost casă zeci de ani marelui Jenei, a fost aşezată în mormântul său. Peluza Sud Steaua şi-a luat rămas bun de la Jenei, fanii aprinzând torţe care să-i lumineze drumul spre locul de veci”, se arată într-un comunicat oficial al clubului Steaua București.

Pe aleea cimitirului, procesiunea a fost însoțită de un val de fumigene roșii lansate de microbiști, creând un arc de culoare care amintea de serile europene de pe Ghencea. Comandantul Stelei, Eduard Danilof, a rostit un discurs emoționant: „Generalul Emeric Ienei nu a fost doar un antrenor; a fost un lider, un strateg, un om care a știut să unească generații sub același steag.”

Cel mai tulburător moment a venit în curtea bisericii, când nepoata lui Ienei, Alisa, a intonat Imnul Național, cu vocea tremurândă de emoție. „Te iubim, bunicu'!” – au strigat ulterior rudele și apropiații, într-un cor spontan care a răsunat prin tot cimitirul. Ionel Dănciulescu, fost internațional și coleg al unora dintre elevii lui Ienei, a mărturisit ulterior, vizibil emoționat: „Aveai momente când pur și simplu îți era rușine de dânsul. Era atât de elegant, de calm, încât te obliga să fii mai bun.”

Ceremoniile au inclus și un ultim apel militar, cu depunerea unei scurte de onoare din partea Armatei Române, subliniind cariera militară paralelă a lui Ienei, care a atins gradul de general de brigadă.

O viață dedicată fotbalului: De la visul de avocat la Cupa Campionilor Europeni

Născut pe 22 martie 1937, în satul Agrișu Mic (astăzi Hășmaș) din județul Arad, într-o familie de etnie maghiară cu rădăcini modeste, Emeric Ienei și-a dorit inițial o cariere în drept – un vis sfărâmat de chemarea fotbalului. Ca jucător, a evoluat pe postul de mijlocaș defensiv la Flamura Arad, Steaua București (unde a cucerit trei titluri de campioană în 1959-60, 1960-61 și 1967-68, plus patru Cupe ale României) și, spre finalul carierei, la Kayserispor din Turcia. A strâns 12 selecții la echipa națională a României, dar adevărata sa glorie avea să vină pe banca tehnică.

Cariera de antrenor a lui Ienei a fost o tapiserie complexă de triumfuri și exiluri, marcată de o eleganță rară pe marginea terenului. A debutat ca secund la Steaua în 1973, sub Gheorghe Constantin, dar a preluat rapid frâiele principalei echipe în 1975. În primul său sezon complet, a adus titlul după șapte ani de secetă, urmat de un event în 1975-1976. Totuși, relația sa cu clubul – marcată de intervenții politice în epoca comunistă – a fost una tumultuoasă: Ienei a fost demis nu mai puțin de șase ori, adesea paradoxal, imediat după succese majore.

„Plecarile lui au fost unele dintre ele chiar în momente de triumf, oamenii de acolo nefiind mulțumiți de el”, rememora Andrei Vochin, fost jurnalist sportiv, într-o emisiune recentă. Printre motivele invocate: calmul său aparent pe bancă, interpretat ca lipsă de implicare, sau conflicte cu ierarhia politică. Un exemplu grăitor: după ce a câștigat al doilea titlu în 1978, a fost îndepărtat pentru că nu s-a calificat în finala Cupei României. Exilat ulterior la FC Bihor Oradea (unde a retrogradat) și apoi la Chindia Târgoviște, Ienei a stârnit controverse când a remizat cu Steaua în 1981, fiind etichetat „trădător” de suporteri. Totuși, s-a întors triumfător, cucerind alte două titluri (1984-1985 și 1985-1986) și, apogeul carierei, Cupa Campionilor Europeni în 1986, după penalty-urile apărate de Duckadam în fața Barcelonei lui Terry Venables.

Influențat profund de mentorul său, Ștefan Kovács – dublu cuceritor al CCE cu Ajax Amsterdam –, Ienei a moștenit de la acesta filosofia unui fotbal ofensiv și echilibrat. După Sevilla, Kovács i-a mărturisit: „Dragă Imi, sunt foarte invidios pe tine. Tu ai câștigat-o cu o echipă românească – asta e o mândrie imensă.” Ca selecționer, Ienei a condus România la Cupa Mondială din 1990 (cu calificarea istorică) și 1994, apoi Ungaria între 1993 și 1996. A antrenat și la Videoton (Ungaria), Panionios (Grecia) și Universitatea Craiova, acumulând un palmares impresionant: cinci titluri naționale, trei Cupe ale României și trofeul european suprem.

Dincolo de teren, Ienei era un gentleman rafinat: frecventa teatre și concerte, vorbea fluent mai multe limbi și s-a căsătorit prima dată cu actrița Vasilica Tăstăman, cu care a avut un fiu, Călin. Acesta mai are și o fiică, pe Cristina Ienei – născută din a doua căsătorie cu Ileana Gyulai, fostă atletă de performanță, alături de care a trăit până la decesul acesteia, în 2021.

A fost decorat de două ori de statul român – cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler (2017, de Klaus Iohannis) și Ordinul „Meritul Sportiv” (2008, de Traian Băsescu) – recunoașteri târzii pentru un om care, așa cum spunea el însuși într-un interviu din 2017, „nu a căutat niciodată lumina reflectoarelor, ci doar jocul frumos”.

Moștenirea unui maestru: Lecții de eleganță și reziliență în fotbalul românesc

Plecat la cele veșnice alături de prima sa soție, înmormântat în același mormânt din Oradea, Emeric Ienei lasă în urmă o lecție de reziliență: demis de șase ori de la Steaua, dar întotdeauna chemat înapoi pentru că nimeni nu putea egala viziunea sa. În contextul fotbalului românesc contemporan, marcat de instabilitate și scandaluri, figura sa evocă o eră de aur – cea a performanțelor colective sub presiune politică.

Președintele FRF, Răzvan Burleanu, a transmis: „Ienei nu a fost doar un antrenor; a fost un ambasador al fotbalului nostru pe mapamond.” Iar suporterii, prin torțele aprinse sâmbătă, au promis: „Drum lin, nea Imi. Steaua e veșnică, ca și tu.”

Cu o carieră care a atins apogeul în 1986, dar a rezistat deceniilor, Emeric Ienei rămâne nu doar arhitectul celei mai mari performanțe a fotbalului românesc, ci și un exemplu de cum eleganța poate învinge adversitatea. Oradea, orașul care l-a văzut născut și plecat, îl jelește astăzi, dar Bucureștiul – și întreaga țară – îl celebrează etern.