Un virus mortal pentru oi, ascuns 3.700 de ani în pieile din care erau făcute manuscrisele medievale

O echipă internațională de cercetători a găsit ADN vechi al variolei ovine direct în pergamentul unor manuscrise celebre, precum Evangheliarul din York. Descoperirea reconstituie istoria genetică a unui virus care încă face pagube economice în Africa, Orientul Mijlociu și Asia — și arată că orice carte veche legată în piele de animal poate fi, de fapt, un arhivă biologică.

Manuscrisele medievale scrise pe pergament — piele de oaie, capră sau vită, tratată special pentru scris — au scos la iveală urme genetice ale unui virus care afecta oile cu mii de ani în urmă, oferind cercetătorilor o fereastră neașteptată spre istoria bolilor animale. Studiul, publicat în revista Science Advances, a fost condus de o echipă de la University College Dublin.

Ce au găsit cercetătorii

Echipa — formată din geneticieni, istorici, virologi și conservatori de carte veche — a reușit să extragă ADN direct din pergamentul a numeroase documente istorice, fără a deteriora manuscrisele. Rezultatul: 21 de genomuri noi, vechi de sute sau mii de ani, ale virusului variolei ovine (sheeppox virus, SPPV).

Printre manuscrisele analizate se numără Evangheliarul din York (York Gospels), un manuscris iluminat vechi de peste 1.000 de ani, unul dintre puținele evangheliare anglo-saxone dinainte de cucerirea normandă care au supraviețuit până azi — arhiepiscopii de York încă depun jurământul pe această carte — și Glosarul Corpus al Colegiului Corpus Christi din Cambridge, considerat unul dintre primele dicționare din limba engleză. În unele manuscrise, virusul a fost identificat pe mai multe pagini diferite, semn că animalele folosite pentru acele pagini erau, foarte probabil, infectate chiar la momentul sacrificării lor pentru producerea pergamentului. Cercetătorii au găsit urme ale virusului și pe piei de capră și de vițel, ceea ce sugerează episoade de transmitere a bolii între specii.

Tehnica de extragere nu este chiar nouă: se bazează pe resturile fine de pergament rezultate din curățarea de rutină a manuscriselor cu gume de șters — o metodă non-invazivă dezvoltată inițial tot pentru Evangheliarul din York, unde, într-un studiu anterior, cercetătorii au reușit să recupereze inclusiv ADN uman rămas de la clericii care au sărutat sau au atins paginile de-a lungul secolelor.

O poveste genetică de 3.700 de ani

Pentru a completa tabloul, cercetătorii au comparat secvențele genetice extrase din manuscrise cu probe mult mai vechi, obținute din dinți de oaie din Epoca Bronzului, precum și cu tulpini moderne ale virusului. Rezultatul a fost o reconstituire aproape completă a evoluției variolei ovine: virusul s-a desprins din linia genetică a capripoxvirusurilor — familia care include și variola caprină și boala nodulară cutanată a bovinelor — undeva între acum 11.500 și 3.700 de ani, o perioadă care coincide cu răspândirea domesticirii animalelor în Europa.

O observație notabilă a studiului este stabilitatea neobișnuită a virusului: spre deosebire de variola umană, care și-a modificat semnificativ genomul de-a lungul istoriei, variola ovină și-a păstrat structura genetică aproape neschimbată în ultimele milenii. „Identificarea ADN-ului vechi al agenților patogeni a schimbat complet modul în care înțelegem bolile infecțioase din trecut, iar acum arătăm că pergamentul poate păstra și el ADN-ul patogenilor animali", a explicat Louis L'Hôte, autorul principal al studiului. Potrivit lui L'Hôte, tocmai această stabilitate genetică sugerează că schimbările evolutive importante ale virusului s-au petrecut înainte de perioada acoperită de studiu — informație care ar putea ajuta la înțelegerea modului în care patogenul a reușit să infecteze, inițial, oile domestice.

De ce contează și astăzi

Variola ovină nu este doar o curiozitate istorică. Boala, extrem de contagioasă, provoacă febră, leziuni cutanate și moarte în rândul efectivelor de oi, iar pierderile economice rezultă din scăderea producției de lapte, lână și carne. Potrivit Organizației Mondiale pentru Sănătatea Animalelor (WOAH), virusul rămâne endemic în nordul Africii, Orientul Mijlociu și diverse regiuni din Asia, iar în ultimii ani au fost înregistrate focare inclusiv în unele state europene, printre care Grecia, Bulgaria și Rusia. Nu există, însă, nicio dovadă că virusul ar putea infecta oamenii.

Cercetătorii speră ca înțelegerea mai profundă a evoluției genetice a virusului să contribuie, în timp, la strategii mai eficiente de combatere a bolii — un exemplu concret al modului în care obiectele de patrimoniu, păstrate cu grijă timp de secole tocmai pentru valoarea lor istorică și religioasă, se dovedesc a fi, în același timp, arhive biologice neprețuite pentru știința contemporană.