Războiul din Iran: Trei săptămâni de conflict care au schimbat ordinea lumii. Mii de morți, petrol la 118 dolari, Strâmtoarea Ormuz blocată — și oamenii obișnuiți, prinși între bombe și propriul regim

Pe 28 februarie 2026, Statele Unite și Israelul au lansat cea mai amplă operațiune militară americană din Orientul Mijlociu de la invazia Irakului din 2003. În mai puțin de 12 ore, ayatollahul Ali Khamenei era mort, Iranul intrase în stare de război, iar lumea se trezea față în față cu un conflict pe care mulți îl considerau de neimaginat. La 19 zile de la declanșarea ostilităților, bilanțul este devastator: peste 2.300 de morți în regiune, milioane de oameni deplasați, Strâmtoarea Ormuz — arteria prin care trece o cincime din petrolul mondial — blocată, iar prețul barilului de petrol a depășit 118 dolari. Acesta este tabloul complet al unui conflict care nu mai este al Orientului Mijlociu, ci al tuturor.

Cum a început: de la proteste masacrate la bombele de pe 28 februarie

Pentru a înțelege de ce s-a ajuns la război, trebuie mers mai departe decât 28 februarie.

Totul a pornit din stradă. În ianuarie 2026, Iranul a trecut prin cele mai mari proteste de la Revoluția Islamică din 1979, declanșate de prăbușirea nivelului de trai și de o economie sugrumată de decenii de sancțiuni. Răspunsul regimului a fost sângeros: pe 8 și 9 ianuarie, în urma unui blackout aproape total al internetului, Gărzile Revoluționare (IRGC) și miliția Basij au masacrat protestatari în peste 100 de orașe. Iran International a estimat, în urma unei investigații, că cel puțin 12.000 de civili au fost uciși în acele două zile, deși cifrele reale sunt dificil de verificat din cauza blocadei informaționale. Miliție iraqiană a fost adusă peste graniță, sub acoperirea unui „pelerinaj", pentru a sprijini represiunea.

Reacția internațională a fost promptă. Trump a amenințat cu acțiune militară și a ordonat cea mai mare consolidare militară americană în regiune din 2003. Paralel, negocierile nucleare indirecte, mediate de Oman, păreau să facă progrese — dar s-au prăbușit în februarie, după ce Trump s-a declarat „nemulțumit" de termenii discutați.

Pe 28 februarie 2026, Israelul și Statele Unite au lansat atacuri surpriză pe scară largă asupra Iranului. Obiectivele declarate: schimbarea de regim și neutralizarea programului nuclear și balistic iranian. Operațiunea americană a primit numele de cod „Epic Fury". Primul val de atacuri — aproape 900 de lovituri în 12 ore — a vizat rachete, apărare aeriană, infrastructură militară și conducere politică. Khamenei a fost ucis în primele ore, alături de zeci de alți oficiali.

Cronologia unui conflict care s-a extins rapid dincolo de Iran

28 februarie — Ziua 1. Primul val de atacuri ucide Khamenei și declanșează sute de rachete iraniene spre Israel și bazele americane din Golf. Tot în prima zi, o rachetă lovește o școală de fete din Minab, în sudul Iranului, adiacentă unei baze navale, ucigând peste 170 de persoane — marea majoritate eleve, unele de numai șapte ani. Incident care va deveni simbolul costului uman al acestui război.

1–3 martie. SUA confirmă 13 militari americani uciși în atacuri iraniene în regiune. Iranul lovește de mai multe ori sediul Flotei a 5-a americane din Bahrain. O rachetă balistică iraniană asupra orașului israelian Beit Shemesh ucide 9 persoane și rănește alte 20. Iordania raportează 28 de răniți. În Qatar, două rachete lovesc baza militară Al Udeid unde staționează trupe americane. Clădirea IRIB, sediul televiziunii de stat iraniene, este lovită de Israel; parlamentul iranian este și el vizat.

8 martie. Mojtaba Khamenei, fiul liderului suprem ucis, este ales noul lider suprem al Iranului, după ce un Consiliu Interimar de Conducere fusese constituit imediat după moartea tatălui său pe 1 martie. IRGC și conducerea politică, inclusiv prim-ministrul Masoud Pezeshkian, depun jurământ de fidelitate față de noul lider. Trump îl numește „lightweight" și îl amenință că nu va rezista fără aprobarea sa.

11–12 martie. Drone iraniene lovesc Aeroportul Internațional Bahrain. Un avion american KC-135 Stratotanker se prăbușește în vestul Irakului, ucigând toți cei șase membri ai echipajului. Iranul lansează atacuri și asupra Azerbaidjanului, lovind terminalul Aeroportului Internațional Nakhchivan și o zonă rezidențială.

17 martie. Israelul îl asasinează pe Ali Larijani, secretarul Consiliului Suprem de Securitate Națională al Iranului și unul dintre cei mai influenți negociatori ai regimului, considerat de analiști un pragmatist capabil de a dialoga cu Occidentul. Moartea sa ridică îngrijorări profunde: fără Larijani, cine mai poate negocia o ieșire din conflict?

18–19 martie. Israelul lovește South Pars — cel mai mare zăcământ de gaz din lume, exploatat în comun de Iran și Qatar. Iranul extinde imediat atacurile asupra instalațiilor petroliere și de gaz din Golf, vizând Arabia Saudită, Emiratele Arabe, Bahrain și Kuwait. Rafinăria din Haifa, Israel, este lovită de rachete. Un F-35 american este avariat deasupra Iranului — prima dată în istoria acestui avion că a fost lovit în luptă. Prețul petrolului Brent sare la 118,74 dolari pe baril — cel mai ridicat nivel din iunie 2022.

Oamenii obișnuiți: prinși între bombe și propriul regim

Dincolo de bătălii și statistici militare, există milioane de oameni ale căror vieți au fost distruse sau suspendate brusc.

În Iran, orașele au devenit fantome. Civilii s-au temut să iasă din case sau să meargă la muncă. Școlile au fost închise. Băncile și birourile guvernamentale funcționau la capacitate redusă. Metroul și autobuzele continuau să circule, dar străzile erau pustii. Guvernul iranian a ordonat evacuarea Teheranului, dar a interzis evacuarea din Chabahar, Bandar Abbas, Mahshahr și Bushehr — orașe portuare de importanță strategică pentru regim.

Internetul a căzut la 4% din nivelul normal — cel mai lung blackout din istoria Iranului, depășind 240 de ore. Guvernul a distribuit „cartele SIM albe" — care ocoleau filtrele — exclusiv susținătorilor regimului, pentru a-i lăsa să răspândească mesajele oficiale. Iranienii din diasporă au raportat că nu au putut lua legătura cu familiile din țară săptămâni întregi.

Trei milioane de oameni sunt deplasați în interiorul Iranului, potrivit raportorului special ONU pe Iran, Mai Sato. Aceasta a avertizat că atacurile asupra infrastructurii petroliere au cauzat consecințe toxice de mediu — într-o țară care se confrunta deja cu crize acute de apă. O instalație de desalinizare a apei a fost distrusă. Atacuri au lovit 18 spitale și facilități medicale, potrivit OMS. „Absența sirenelor de raid aerian funcționale și a adăposturilor anti-bombă în multe zone urbane" a amplificat numărul victimelor civile, a subliniat ONU.

Prizonierii din faimosul Evin — închisoarea în care sunt deținuți activiști, jurnaliști și opozanți — primesc, potrivit rapoartelor, doar pâine și apă de la declanșarea războiului.

În Liban, unde Hezbollah a intrat din nou în conflict cu Israelul începând cu 2 martie, sute de mii de oameni au fost strânși fără adăpost, adăposturile pentru deplasați sunt supraaglomerate, iar noi valuri de familii continuă să fugă. Libanul, o țară deja prăbușită economic, absorb un al doilea șoc în câțiva ani.

În Israel, sistemele de apărare anti-rachetă funcționează la capacitate maximă. Ministerul Sănătății și-a mutat operațiunile spitalicești subterane. Kiryat Shmona și Ashkelon au fost lovite de rachete Hezbollah. 20.000 de rezerviști au fost mobilizați în plus față de cei 50.000 deja activi.

În Qatar, toate școlile au trecut la predare online, adunările publice de Ramadan au fost suspendate, iar două rachete balistice iraniene au lovit baza Al Udeid.

Strâmtoarea Ormuz: când o cale maritimă îngustă de 33 km amenință economia globală

Punctul de îngustare a economiei mondiale se numește Strâmtoarea Ormuz — o fâșie de apă de aproximativ 33 de kilometri lățime între Iran și Oman, prin care trece o cincime din petrolul și gazele naturale consumate pe planetă.

Iranul a blocat sau restricționat sever navigația comercială prin strâmtoare după ce Israelul a atacat South Pars. Petrolierele se luptă să mai poată trece, în contextul în care Iranul a atacat nave comerciale și a declarat zona de conflict. Efectele s-au propagat imediat: prețul barilului a crescut de la aproximativ 70 de dolari înainte de conflict la peste 118 dolari în 19 zile.

Închiderea efectivă a Strâmtorii Ormuz a perturbat aproximativ 20% din oferta globală de petrol, provocând creșteri imediate ale prețurilor la combustibili, scăderi ale burselor și volatilitate financiară intensă.

Reacțiile militare la situația din strâmtoare sunt în curs. Ofițeri militari britanici au fost trimiși la Comandamentul Central al SUA din Florida pentru a contribui la planificarea redeschiderii strâmtorii. Franța a exclus explicit participarea la „operațiuni în forță" pentru redeschiderea ei, spunând că aceasta „ar alimenta conflictul", deși s-a arătat dispusă să participe la un sistem de escortă militară după încetarea bombardamentelor. CEO-ul QatarEnergy a avertizat că regiunea „a fost împinsă înapoi cu până la 20 de ani" și că reparațiile ar putea dura cinci ani.

Impactul asupra oamenilor obișnuiți din întreaga lume: prețuri, alimente, fertilizatori

Războiul nu a rămas în Orientul Mijlociu. Efectele sale se simt în supermarketuri, la pompele de benzină și în lanțurile de aprovizionare de pe toate continentele.

Prețurile la carburanți au explodat în toată lumea. În Europa, von der Leyen a estimat că blocul a cheltuit deja 6 miliarde de euro în plus pe importuri de combustibili fosili de la declanșarea conflictului.

Prețurile la alimente urmează să crească. ONU și analiști economici avertizează că războiul va provoca creșteri semnificative și de lungă durată ale prețurilor alimentare globale. Motivul este dublu: costurile de transport cresc odată cu petrolul, și — mai grav — aproape 50% din exporturile mondiale de uree și sulf, esențiale pentru producerea îngrășămintelor, plus 20% din producția globală de gaz natural lichefiat (LNG), o materie primă cheie pentru îngrășămintele azotoase, tranzitau prin Strâmtoarea Ormuz. Perturbarea acestor fluxuri amenință recoltele din sezonul următor.

Logistica umanitară globală s-a prăbușit parțial. Dubai funcționa de decenii ca principalul hub logistic umanitar al lumii, coordonând ajutorul pentru crize de pe întreg globul. Containerele cu ajutoare stau acum blocate, în timp ce milioane de oameni din Sudan, Myanmar și alte zone de conflict așteaptă alimente, medicamente și adăposturi.

Bursele au reacționat violent. Indicele sud-coreean KOSPI a înregistrat cea mai mare cădere de la criza financiară din 2008, pierzând 12% într-o singură zi. Indicele japonez Nikkei a scăzut cu peste 2%. Dolarul american s-a întărit brusc ca „refugiu sigur", depreciind monedele țărilor în curs de dezvoltare și scumpind importurile de alimente denominate în dolari.

Coreea de Sud ia în calcul reluarea importurilor de petrol rusesc, pe care le opriseșe după invazia Rusiei în Ucraina, pentru a-și asigura aprovizionarea după pierderea rutei prin Ormuz.

Moartea lui Larijani și perspectiva unui Iran mai radical

Asasinarea lui Ali Larijani pe 17 martie adaugă o dimensiune nouă îngrijorătoare. Larijani era considerat cel mai apropiat de noul lider suprem Mojtaba Khamenei și principalul coordonator al arhitecturii politice a Iranului. Era și omul cu care Occidentul putea, teoretic, să vorbească — un pragmatist care înțelegea limbajul negocierilor.

Surse din armata israeliană avertizează că războiul ar putea lăsa Iranul cu un regim mai radical și mai ambițios din punct de vedere nuclear. Paradoxul strategic este vizibil: cu cât Israelul elimină mai mulți pragmatiști din conducerea iraniană, cu atât devin mai puternice facțiunile radicale care nu au nimic de negociat.

Directoarea serviciilor de informații americane, Tulsi Gabbard, a refuzat să confirme că Iranul reprezenta o „ameninţare iminentă" înainte de declanșarea operațiunilor militare — o declarație care alimentează întrebări fundamentale despre justificarea legală și politică a războiului.

Trump, între timp, a promis că nu va trimite trupe terestre în Iran — deși, cu doar câteva săptămâni în urmă, declarase că nu va ezita să o facă „dacă va fi necesar."

Execuțiile și represiunea: regimul se răzbună pe propriii cetățeni

Chiar în mijlocul bombardamentelor externe, regimul iranian continuă să represeze în interior. Pe 19 martie, Iranul a anunțat oficial execuția prin spânzurare a trei „insurgenți" condamnați pentru uciderea unor membri ai forțelor de securitate, acuzați că au acționat în numele Israelului și SUA — primele execuții oficiale legate de protestele din decembrie-ianuarie. Execuțiile au loc la două luni după revoltele violente, un semnal clar că regimul folosește războiul extern și ca pretext pentru consolidarea represiunii interne.

Poziția internațională: Europa condamnă, SUA se contrazice, Rusia câștigă

Europa a condamnat în linii mari violențele, fără a se implica militar. Marea Britanie a trimis ofițeri de planificare, dar nu participă la atacuri. Franța exclude operațiunile de forță. România, prin ministrul de externe Oana Țoiu, a condamnat represiunea internă iraniană și sprijinul militar al Iranului pentru Rusia, calificând moartea lui Khamenei drept „un moment de cotitură semnificativ".

Rusia, deși neagă că ar oferi sprijin Iranului, este marele beneficiar al crizei: prețul ridicat al petrolului îi umple bugetul de război, iar atenția SUA și a Europei este deturnată masiv de la Ucraina. Comisarul european pentru apărare a avertizat că stocurile americane de rachete sunt suprasolicitate, ceea ce a afectat deja ajutorul militar pentru Ucraina, provocând „o criză uriașă" în efortul de apărare al Kievului.

Ce urmează

La 19 zile de la declanșarea conflictului, nicio cale clară spre încetarea focului nu este vizibilă. Iranul are un nou lider suprem mai puțin experimentat și, potențial, mai radical. Pragmatiștii care ar fi putut negocia sunt morți. SUA oscilează între declarații contradictorii despre trupe terestre și ridicarea sancțiunilor asupra petrolului iranian. Strâmtoarea Ormuz rămâne parțial blocată.

Iar oamenii obișnuiți — din Teheran sau Bahrain, din Seoul sau Accra — plătesc deja prețul unui conflict care nu a cerut permisiunea nimănui să devină global.

Surse: Al Jazeera, Britannica, NPR, UN News, Council on Foreign Relations, The New Humanitarian, House of Commons Library, Il Sole 24 Ore, Clean Energy Wire, G4Media, Agerpres