ISTORIC - Ce scria presa la Marea Unire: Plata impozitelor nu e obligatorie fără buget votat în regulă! Citește mai mult la: https://www.profit.ro/stiri/politic/inedit-foto-1-decembrie-ce-scria-presa-la-marea-unire-plata-impozitelor-nu-e-obligatorie-fara-buget-votat-in-regula-22257146 Informaţiile publicate de Profit.ro pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere şi cu citarea în lead a sursei cu link activ. Orice abatere de la această regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind dreptul de autor.

Revista Economică din Sibiu descria în 1918 un „vid legislativ" care exonera temporar contribuabilii de obligații fiscale – o problemă care rezonează și astăzi

1 decembrie 2025 – În momentul în care România sărbătorește 107 ani de la Marea Unire, un document istoric oferă o perspectivă neașteptată asupra haosului administrativ și fiscal care a urmat proclamației de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. Este vorba despre un anunț publicat în numărul 48-49 din 7 decembrie 1918 al publicației săptămânale de business Revista Economică din Sibiu, care poate fi consultat astăzi în colecția digitală a Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj.

Textul, scurt dar incendiar pentru standardele vremii, declara fără echivoc: „În lipsă de budget votat în regulă sau a unei indemnizări prealabile, cu ziua de 1 Noemvrie a.c. am intrat în stare de ex-lex. În consecvență, plata diferitelor impozite nu este obligătoare."

Anunțul continua, invocând chiar hotărârea adunării de la Alba Iulia: „Împrejurarea aceasta, precum și hotărîrea luată săptămâna trecută de marea adunare națională dela Alba-Iulia îndreptățește poporul nostru și instituțiile noastre din Ardeal, Banat și Ungaria a sta deocamdată în rezervă cu plata impozitelor și a aștepta în privința aceasta avizul marelui nostru sfat național, respectiv a consiliului dirigent al acestuia."

Context istoric: O publicație influentă în momentele critice ale Unirii

Revista Economică din Sibiu nu era o publicație marginală. Înființată și finanțată de un cartel de bănci românești din Transilvania, revista apăruse aproape fără întrerupere timp de 49 de ani, între 1899 și 1948, fiind vocea principală a elitelor economice românești din Imperiu. În 1918, șeful publicației era Ion I. Lapedatu, economist, antreprenor și om politic ardelean care avea să ajungă, ironic, ultimul guvernator al Băncii Naționale a României de dinainte de instalarea regimului comunist, în perioada 1944-1945.

Anunțul din 7 decembrie 1918 exprimă cu o claritate neobișnuită starea complexă care domina Ardealul după proclamația de la Alba Iulia. Formal, Transilvania se desprinsese de Austro-Ungaria și se alipise Vechiului Regat, dar administrația românească era încă departe de a prelua controlul efectiv. Consiliul Dirigent, organul legislativ și executiv provizoriu din provinciile eliberate, abia își începea activitatea, în timp ce structurile imperiale își pierdeau treptat autoritatea.

În aceste condiții, textul din Revista Economică se situează la limita instigării la grevă fiscală: de ce să mai plătim taxe unui imperiu care tocmai s-a destrămat? Îndemnul este însă „îmbrăcat" în limbajul rigorii juridice: cum nu a fost votat bugetul, ne aflăm într-o stare de „vid legislativ" și de putere care i-ar exonera temporar pe contribuabili de obligațiile fiscale. Este un soi de „government shutdown" american, transbordat și aplicat original în Ardealul anului 1918.

Rezonanțe contemporane: Problema bugetului nevotat

Situația descrisă acum 107 ani are ecouri surprinzătoare în România contemporană, mai ales în contextul în care, și în 2025, Guvernul român se confruntă cu dificultăți în respectarea termenului legal de adoptare a legii bugetului. Chiar recent, prim-ministrul Marcel Ciolacu a declarat: „Este foarte probabil ca bugetul pe anul viitor să nu-l putem închide cu luna decembrie și să ne lungim cu el în ianuarie, întrucât înainte de adoptarea bugetului trebuie să adoptăm toată legiuslația care să ne permită să avem un buget predictibil."

Diferența esențială constă, desigur, în faptul că în 1918 nu exista pur și simplu nicio autoritate legitimă care să poată vota un buget, în timp ce în 2025 întârzierile sunt de natură procedurală și politică, nu existențială.

Schimbarea tonului: De la grevă fiscală la apeluri pentru conformare

Entuziasmul fiscal-rebel al publicației avea să se evapore rapid. După jumătate de an, în iunie 1919, Revista Economică schimbă la 180 de grade tonul în privința fenomenului neplății taxelor. Se pare că problema devenise gravă: contribuabilii, în special cei din mediul rural cu venituri modeste, nu se grăbeau deloc să plătească impozite, indiferent că cel care le solicita era acum statul național unitar românesc și nu dualismul austro-ungar.

La problemele de ordin psihologic se adăugau inevitabilele dificultăți organizatorice ale unei administrații românești încă neconsolidate în Ardeal, precum și, se pare, lipsa de entuziasm a autorităților locale în a pune umărul la colectarea de taxe pentru bugetul central al noului stat.

Demn de remarcat este îndemnul adresat băncilor de a face propagandă pentru „conformarea voluntară" a contribuabililor. Acest apel era firesc în contextul în care, atunci ca și acum, sistemul bancar era principalul finanțator al datoriei publice, banii împrumutați statului fiind rambursați din taxele și impozitele efectiv colectate. Iar Revista Economică era, la urma urmei, revista băncilor.

Între exaltare patriotică și pragmatism economic

Paginile Revistei Economice din toamna și iarna lui 1918 oferă o fereastră fascinantă către mentalitatea elitelor ardelene în acele momente critice. Prima pagină din 16 noiembrie 1918, apărută cu două săptămâni înainte de adunarea de la Alba Iulia și cu o săptămână după unirea fostului Ducat habsburgic al Bucovinei cu România, ilustrează perfect această dualitate între idealul național și preocupările cotidiene.

În stânga paginii, editorialistul celebrează susținerea președintelui american Woodrow Wilson pentru crearea României Mari: „Desrobirea noastră politică decretată prin înalta noastre stăpânire națională este totodată și desrobirea noastră economică. Nu vom mai fi, ca până în trecutul apropiat, copiii mașteri ai patriei noastre. Vor încetă nedreptățile, piedecile volnice și meșteșugite puse chiar și în calea desvoltării noastre firești economice."

În dreapta aceleiași pagini, însă, redactorul specializat în finanțe personale abordează o problemă extrem de practică: „Reactivare sau contracte noui? — Chestiuni de asigurare. — La asigurările de vieață, cu apropierea păcii, devine actuală întrebarea din fruntea acestor șire. Mulți asigurați, cari din cauza răsboiului îndelungat au fost siliți să-și întrerupă plățile de premii, dar cari au învățat chiar din răsboiu a cunoaște prea bine îngerul neînduplecat al morții, vor întrebă, ce e cu contractele lor de asigurare?"

Viziunea economică: Între protecționism și comerț liber

Publicația sibiana reflectă și dezbaterile economice internaționale ale vremii. În numărul din 23 noiembrie 1918, cu o săptămână înainte de Unire, Revista Economică preia în rezumat o analiză din The Economist, sub titlul „Fi-va răsboiu economic după răsboi?". Publicația britanică, susținătoare a comerțului liber și adversară a protecționismului, argumenta că Germania va putea plăti despăgubirile de război impuse de învingători „numai dacă fabricile ei vor furniza străinătății mărfuri, iar aceasta se va putea numai dacă va primi materii brute. Boicotul și denegarea materiilor brute, prin urmare, n'au înțeles."

Interesant este că, încă din 1843, când fusese înființat, The Economist făcea sondaje printre patronii și managerii de firme. Rezultatele unui astfel de sondaj arătau opinii împărțite: „303 au cerut ca materiile prime să fie puse sub scutul legii și să nu fie furnisabile inimicilor; 165 firme au cerut vămuri de import de 10%, iar 193 firme au dorit mențirea sistemului dinainte de răsboi."

Tonul pro-comerț liber avea însă să dispară cu totul în numărul din 21 decembrie, care relatează dezbaterile primului Congres al inginerilor români de după Unire, desfășurat chiar la Sibiu. Congresul adoptase un document cu revendicări adresate Consiliului Dirigent în care se cerea, printre altele, restricționarea implicării capitalului străin în economie.

O propunere premonitoriu: De la cărbune la gaze

Un moment remarcabil al aceluiași congres al inginerilor a fost cererea, oarecum premonitorie pentru zilele noastre, de mutare a accentului de pe cărbune pe gaze în ceea ce privește resursele energetice. „Deoarece straturile cunoscute de cărbuni ne dau o cantitate medie numai cam pe 230 ani, va trebui să se cruțe cu cărbunii și va trebui să se exploateze gazurile pământene din Ardeal în formă de monopol. Monopolizarea să se facă acum cu ocazia liquidării", au cerut inginerii români în 1918.

Această recomandare, făcută cu peste un secol în urmă, capătă o ironie aparte în contextul dezbaterilor actuale privind tranziția energetică și rolul gazelor naturale ca combustibil de tranziție.

Haosul monetar al perioadei: Oportunități pentru unii, mizerie pentru alții

Printre cele mai mari probleme economice ale perioadei, pe lângă lipsurile materiale cauzate de război, era confuzia ce domnea în sistemul monetar și de schimb. Etalonul aur fusese abandonat de facto la începutul Primului Război Mondial, în 1914, iar de atunci toate marile bănci centrale intensificaseră cursa devalorizării monedelor pentru a finanța cheltuielile militare ale guvernelor, a compensa reducerea încasărilor din taxe și a-și reduce datoriile prin păgubirea creditorilor.

Ca de obicei în astfel de perioade, de aceste intervenții haotice au profitat insiderii la curent cu măsurile care urmau să fie luate, care s-au îmbogățit din ceea ce se numește arbitraj pe cursul de schimb. La rândul lor, guvernele îi acuzau pe „speculanți" de toate neajunsurile și se angajau să pună capăt acestor oportunități de îmbogățire, impunând fără prea mult succes cursuri de schimb fixe.

Statistici din trecut: Ce câștiga Vechiul Regat prin Unire

În numărul din 7 decembrie 1918, Revista Economică a încercat un bilanț statistic pentru a răspunde la întrebarea: ce câștigă Vechiul Regat sub raport economic în urma unirii cu Ardealul, Banatul, Crișana și Maramureșul? Problema era însă că cele mai recente informații statistice oficiale de care dispunea publicația erau vechi de opt ani, datând din 1910.

Chiar și așa, datele impresionau pozitiv prin numărul mare de bănci deținute de acționari români și numărul mare de instituții de credit în general. Pe de altă parte, statisticile relevau o participare extrem de slabă a etnicilor români pe piața muncii – o realitate a discriminării economice din Imperiu care constituia una dintre motivațiile fundamentale ale luptei pentru Unire.

București: Departe, la propriu și la figurat

Dincolo de exaltările patriotice ale unor editorialiști, din paginile publicate în acea perioadă de Revista Economică din Sibiu reiese că entuziasmul elitelor politice și economice ardelenești în privința Unirii ținea mai mult de eliberarea de Austro-Ungaria decât de un optimism debordant în legătură cu România Mare, proaspătul stat unitar condus de guvernul central de la București.

Bucureștiul era deocamdată o necunoscută, în multe privințe. Mai mult decât orice, Bucureștiul era departe, la propriu și la figurat. Nimic nu ilustrează mai bine această percepție decât faptul că formarea la București, exact înainte de adunarea de la Alba Iulia, a primului guvern în care erau reprezentate toate provinciile istorice, prezidat de Ion I.C. Brătianu, a fost consemnată în Revista Economică din Sibiu la rubrica „știri pe scurt" – pe același plan cu măsura interzicerii utilizării cerealelor la fabricarea de spirt și cu introducerea turei de noapte în unele servicii poștale.

Cu totul altfel se raporta publicația la Consiliul Dirigent local, organul legislativ și executiv provizoriu din provinciile eliberate, ai cărui membri sunt prezentați pe larg, într-un articol care se întinde pe două pagini. Din componența Consiliului Dirigent făcea parte, pe un post echivalent celui de secretar de stat la Ministerul de Finanțe, chiar directorul Revistei Economice, Ion I. Lapedatu.

Loialitatea către puterea locală

La două săptămâni după Marea Unire, editorialistul Revistei Economice scria, cu o candoare care dezvăluie multe despre așteptările și temerile momentului: „Este datorința fiecărui Român să sprijinească sincer și devotat Consiliul nostru dirigent, însărcinat cu agendele de guvern al nostru. Astăzi toți, fără deosebire, avem datorința sfântă să fim guvernamentali pentru consiliul nostru dirigent. Mai mult, avem datorința să le dăm concursul firesc până și în dorințe sau intențiuni."

Metafora care urmează este și mai revelatoare: „In fine, noi considerăm Consiliul nostru dirigent, ca o mamă dulce a tuturora; prin urmare copilul, care nu plânge, nu se alăptează, iar copilul, care doarme, nu se scutură, din leagăn, ci mama așteaptă să deie un semn de trezire."

Lecțiile istoriei pentru prezent

La 107 ani distanță, documentele publicate în Revista Economică din Sibiu oferă o perspectivă prețioasă asupra complexității procesului Unirii – un proces care nu s-a încheiat la 1 decembrie 1918, ci a continuat ani de zile, cu dificultăți administrative, fiscale, economice și psihologice. Entuziasmul național s-a confruntat cu realități pragmatice: lipsa structurilor administrative, haosul fiscal și monetar, suspiciunea față de puterea centrală îndepărtată.

Ironia este că unele dintre problemele de atunci – întârzierile la adoptarea bugetului, confuzia administrativă, tensiunea dintre puterea centrală și autonomiile locale, tentația unor contribuabili de a evita obligațiile fiscale – continuă să rezoneze în România contemporană. Poate că cea mai importantă lecție a acestor documente istorice este că construirea unui stat funcțional este un proces mult mai lung și mai complicat decât momentul exaltant al proclamării unității naționale.

Documentele originale pot fi consultate în colecția de periodice a secției digitale a Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj.